Dr. Maria BOCŞE
În primele două zile ale lunii februarie – denumită astfel după “februa” – masca facială din piele de berbec sau de ţap, purtată de tinerii “lupercali” romani, care celebrau sărbătorile faunalia şi lupercalia la 15 februarie, sacrificând animale fertilizatoare, apoi alergau pe străzi şi loveau cu cureluşe făcute din pielea aceloraşi animale – femeile, invocau, prin contiguitate, fertilitatea şi fecunditatea naturii şi răsfringerea acestor valenţe asupra oamenilor, în perioada sfârşitului iernii (apud Eliade, 1986, p.12l), după cum descriau ritualul poeţii antichităţii latine:
“Iară zeiţa (Iunona) din crîng vorbe ciudate grăi / Mame italice, ţapul sfinţit cu voi se-mpreune / Taie un ţap şi cu pielea facutaă fâşie / Spatele acestor femei a le lovi porunci…”. (Ovidiu, 1965, p.66). Aceste versuri sunt închinate zeiţei romane Iunona Sospita, adică “Ocrotitoarea”, “Mântuitoarea” femeilor, celebrată la Calendele lui februarie, deci în prima zi a lunii (Dumezil, 1993, p.951).
În această lună, care era numită în calendarul popular românesc “făurar”, de la latinescul “faber”, căci toţi gospodarii se pregăteau pentru muncile agricole care urmau, făurindu-şi uneltele agricole, plugul, grapa şi atelajele pentru transport – se celebrau cele două sărbători înscrise în calendarul religios, ca Sfântul Trifon şi Întâmpinarea Domnului, numită popular şi cu slavicul Stretenia.
Celebrarea Sfântului Trifon în Ajunul Întâmpinării Domnului – conform hagiografiei ortodoxe, era precizată în “Mineiul pe luna februarie“, din 1846, fila 4, aflat la Mânăstirea Neamţului. Şi este scris în acest Minei că Sfântul Trifon s-a născut în satul Campsada (Lampsacus), din Frigia, în anul 259, de la împărăţia lui Augustus şi a trăit în vremea împaraţilor Gordian şi Filip, precum şi a eparchului Acvilinius, în zilele cărora a fost martirizat.
Calendarul creştin a suprapus această sărbătoare peste celebrarea străveche a unei divinităţi precreştine, traco-getice, la vremea “crugului” dintre iarnă şi primavară, când încleştarea dintre frigul iernii şi primele raze ale soarelui, anuntă sfirşitul sezonului hibernal. În numeroasele legende populare, această zi era numită Trifu sau Trif Nebunul care va fi trăit la Ierusalim cu două veacuri şi jumatate înaintea Sfântului Trifon. El apărea ca un fel de “praşcău“, care şi-a bătut joc de Maica Domnului, pe când aceasta mergea la templu, pentru a fi binecuvintată de preoţi, după cele 40 de zile împlinite de la Naşterea lui Iisus. Ilustrul folclorist bucovinean Simion Florea Marian publica acum un veac mai multe legende despre Maica Domnului şi despre această sărbătoare a lunii februarie (Marian – Legendele…,1904).
Într-una din legende se povesteste că Trif era “stăpânitorul Ierusalimului“, în timpul împaratului Augustus. Auzind păgânii că Fecioara Maria urma să mearga la templu pentru rugăciunile de dezlegare după naştere s-au adunat s-o alunge cu pietre, din oraş. Aflând acestea, Trif “s-a imbrăcat peste tot cu paie“, s-a dat peste cap, răcnind şi prefăcându-se nebun, ca să le atragă atenţia, iar Maica Domnului să-şi poată vedea liniştită de drum. Astfel i-a rămas numele de Trif Nebunul sau Trif cel Nebun. Astfel, se zice în satele carpato-balcanice, Trifu cade în ziua de 1 februarie, iar Întâmpinarea Domnului sau Stretenia la 2 februarie.
O altă legendă “zice că mergea Stretenia pe drum şi Trif mergea după dânsa şi a tuşit-o, doară s-ar înturna să vadă cine-i. Ea atunci s-a întors să vadă cine i-a tuşit – a batjocură – în urmă şi i-a zis: “Dar fie astăzi ziua ta şi mâine va fi a mea” (Niculita Voronca –”Datinile…, 1903,p.76).
În tradiţiile carpato-balcanice se împletesc riturile precreştine cu cele creştine, într-un sincretism uşor de descoperit. Astfel, la 1 februarie se respectau străvechile rituri închinate divinităţii tracice care întruchipa vegetaţia şi regenerarea “forţei vitale” a naturii. Se îndatina, aşadar, ca în această zi să se aprindă ruguri mari în “inima viilor” şi a livezilor, iar alte ruguri mai mici le înconjurau, ca o adevarată barieră de foc, purificatoare, între “fertil şi nefertil”, între zona sacralizată prin paza focului şi cea profană, a satului.
Aceste rituri erau influenţate şi de cultul greco-roman al lui Dyonisos, “zeul viilor şi al bucuriilor recoltei“. În sudul ţării, această sărbătoare se mai numeşte şi “Trif Zarezan“- sau Gurban, denumire de influenţaă bulgară însemnând “Trif cel tăiat“, căci o veche legendă balcanică spune că acesta era atât de nebun, încât şi-a tăiat nasul. În fond, acest eufemism însemna stimularea rodului viei, prin tăierea coardelor şi curăţirea butucilor. Sfântul Trifon era numit şi “patronul gândacilor şi al omizilor”, crezându-se că prin apă şi foc, prin agheazmă şi slujbe religioase vor fi înlaturaţi toţi daunătorii, nerodirea şi “descântecul greu de luarea manei”.
În zonele Transilvaniei şi ale Banatului, ca şi în Bihor, în ziua de 1 februarie bărbaţii ieşeau în livezi, aprindeau ruguri sub crengile pomilor, curăţau lăstarii şi stropeau cu “apă neincepută”, luată în zori din fântini şi izvoare, apoi sfinţită de preot. Prin foc se stârpeau dăunătorii biologici, insecte, omizi, mucegaiuri etc., dar era invocat şi soarele, dătător de lumină şi de căldură.
Un străvechi rit animist era acela al “scuturatului pomilor“.Ţinând topoare în mâini, lovind cu ele pomii la rădăcină, bărbaţii mimau tăierea acestora, ameninţându-i: “-Măi, pomule, face-i roade, că de nu, eu te tai“. Răspunsul îl dădea un copil curat, în vârsta de 7-8, care simboliza “sufletul” pomului: “- Lasa-mă, iartă-mă, nu mă lovi, nu mă tăia, c-oi înflori şi-oi rodi, când vremea mi-a veni şi de noroc ţi-oi fi“.
Conform concepţiei ancestrale, îndeplinirea ritului, cu respectarea perioadei şi a secvenţelor impuse de tradiţie, ar fi concurat la optima evoluţie a vegetaţiei, a pomilor : încolţirea, înmugurirea, înflorirea, rodirea. Era, am spune, un dublu transfer al forţei şi al regenerării, de la natură la fiinţa umană pe care o hrăneste şi de la om la natură, pe care o îngrijeşte, o apară, muncind.
