Descarcă revista: _bucuriile harului 02
Glasul Domnului între strigătul credinţei şi urletul pustiei [extras din nr.2 al revistei]
† Pr. Ion Viorel SĂPUN
Luna ianuarie, gerarul nostru străbun, îşi trăieşte an de an dezgheţul intim, la dogoarea luminoasă a exploziei iubirii trinitare, descoperită la malul sfinţit al râului Iordan, sub mâna asprită de post şi rugăciune a Sfântului Ioan Botezătorul.
Asistăm ca privitori prin ochii adânci ai credinţei, la mesajul epifanic, ca arătare limpede a Prea Sfintei Treimi: „Iar botezându-se Iisus, îndată ce a ieşit din apă, iată cerurile I s-au deschis, şi el a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată, glas din ceruri zicând:«Acesta este Fiul întru Care am binevoit»”. Avem de-a face aşadar cu aşa numita manifestare catafatică a Dumnezeului celui în Treime preaslăvit şi anume cu încercarea teologiei de a descrie erupţia prezenţei trinitare(Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), pe firul energiilor Sale dumnezeieşti necreate, prin termeni pozitivi şi anume: glas, ceruri deschise, porumbel.
Am văzut dimensiunea profunzimii acestui mesaj baptismal şi am reţinut desigur că nu acest act ritualic al botezului Domnului Hristos este primordial ca importanţă teologică, ci în primul rând apariţia sau arătarea în mijlocul mulţimilor a lui Iisus Hristos, împlinirea concretă a tuturor profeţiilor Vechiului Testament despre venirea lui Mesia cel aşteptat, pentru smulgerea secătuitei firi omeneşti, din chingile singurătăţii şi orgoliului păcătos.
Pentru acest lucru era nevoie de o mare personalitate spirituală a timpului aceluia, care să dea credit şi să facă profund vizibilă prezenţa şi misiunea lui Hristos, pentru viitorul apropiat al unor timpuri eshatologice. Acum se întâlnesc „Emanuel-Dumnezeu este cu noi”(Isaia 7,14) şi „Îngerul Legământului”(Maleahi 3,1).
E interesant că acest titan al sfinţeniei îşi zideşte turnul personalităţii pe cărămizile delicate ale unei haine din păr de cămilă, ale ierburilor, ale lăcustelor şi ale mierii sălbatice. E însă sigur că se ridicase la o asemenea culme spirituală, pentru că evreii de atunci îl confundaseră pur şi simplu cu mult aşteptatul Izbăvitor sau Mesia cel prezis de profeţi.
Ioan, căci despre el este şi va fi vorba în această scurtă meditaţie la ceas de sfântă sărbătoare, îşi păstreză întregul discernământ şi le vorbeşte celor de faţă că el nu este decît „glasul celui ce strigă în pustie. Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”(Isaia 40,3; Matei 3,3), aşa cum proorocise cu peste 500 de ani înainte, evanghelistul Vechiului Testament, profetul cel mare Isaia.
Primindu-şi seva trupească din bătrânii şi înţelepţii părinţi Zaharia şi Elisabeta, Ioan îşi trăieşte prima parte din viaţă în aspra pustie a Iordanului, ţinutul arid al Betabarei, într-o severă asceză, de unde la împlinirea vremii (Galateni 4,4) iese ca un fulger, ca un adevărat fiu al tunetului, un „boanerghes”, strigând în pofida oricărui risc posibil, despre viaţa stricată a evreilor, despre nedreptăţile sociale întâlnite la tot pasul, şi nu în ultimul rând, despre destrăbălarea aiuritoare a simbolului protectoratului părintesc al evreilor, care era criminalul rege Irod. Da, despre el este vorba, despre un om aspru pe deplin cu el însuşi, dar în nici un caz un antisocial. Un exaltat, un isteric, un nebun, cum sunt ispitiţi a-l caracteriza unii astăzi. Nu trebuie să-l rupem pe Ioan de misiunea lui nici o clipă, dacă vrem să nu alunecăm pe panta caricaturizării lui. Atât de frumos se armonizează însăşi delicateţea etimologică a numelui său(ebraicul Johanan – „Dumnezeu S-a milostivit”), cu lava clocotindă a vulcanului sufletesc ce străbătea fibra sa duhovnicească.
E foarte important de reţinut că Ioan nu isteriza mulţimile. Istoria ne vorbeşte de mulţimi paşnice care erau profund interesate de o schimbare reală a vieţii lor în bine. Acest lucru e prefigurat de acel unic ritual al scufundării în apa Iordanului, care abia după aceea îl interpela serios pe cel ce trebuia să facă o dovadă limpede de tranformare a vieţii după botez. Reţinem că avem totuşi de-a face cu o etapă premergătoare adevăratei taine a botezului, fapt despre care vorbeşte de altfel însuşi Ioan, atunci când spune că el „botează acum cu apă spre pocăinţă, dar că după el va veni adevăratul Mesia care va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”(Matei 3, 11), proorocind astfel despre taina botezului creştin. Aşadar intenţia lui Ioan priveşte două direcţii precise. Pe de o parte, încearcă să-i trezească pe evrei din inerţia letargică a unui grav indiferentism religios, corupţii sociale şi uscăciuni spirituale, iar pe de altă parte, pregăteşte în mod indirect punerea în deplină vizibilitate a Domnului Hristos, Care pornise spre propovăduire, la lumina flacării personalităţii sale uriaşe.
Observăm cu cât echilibru sfătuieşte toate categoriile sociale care vin la Iordan să îşi schimbe viaţa urâtă de până atunci. Ostaşii, vameşii, bogaţii, sunt pe rând îndemnaţi părinteşte să nu facă absolut nimic altceva decât să s
e comporte în perfect acord cu ceea ce le cere onoarea şi demnitatea muncii lor, ca şi frumuseţea bucuriei într-ajutorării frăţeşti. Asta nu poate fi în nici un caz considerată fanatizare.
Avem totuşi un moment în care plezneşte cu un trăznet ameţitor în solul bolovănos al fariseilor. Imaginile sunt înfricoşătoare: secure, copaci uscaţi, pui de vipere şi de năpârci. Fariseii în viclenia inimii lor, veneau şi ei la Iordan sub pretextul de a-l asculta pe Ioan, dar de fapt îl urmăreau să vadă cum pot sa-i închidă gura ce începuse deja să câştige un teren spiritual şi social enorm. Iar ei erau evident în pierdere.
Acest lucru îl făceau prin ţesături murdare de intrigi atât la autorităţile romane cât şi la curtea răsunătoare de dezmăţ a lui Irod. Apelativul de viperă era cel mai potrivit cu putinţă. Sub perdeaua verde şi deasă a unui mic arbust, vipera muşcă rapid şi mortal. Aşa muşcau aceşti reprezentanţi religioşi ai evreilor, din călcâiul bătătorit de asceză a lui Ioan. De altfel aceeaşi atitudine de ură o vor nutri permanent şi faţă de Domnul Hristos.
Recompensa ce o vor primi e uşor apocaliptică: o secure dumnezeiască va reteza vijelios şi înspăimântător rădăcina uscată şi viermănoasă a vieţii lor. Ioan însă nu va sfârşi pe altarul însângerat de intrigi al fariseilor, aşa cum s-a întâmplat cu Hristos, ci în beciul cumplit al vestitei închisori Maherus din Galileia, unde Irod, disperat că Ioan nu mai contenea cu reproşurile strigate împotriva lui, pentru motivul că avea ca soţie pe cumnata sa Irodiada, soţia fratelui său Filip şi fiica lui Aristobul, un alt frate al său, l-a întemniţat în aşteptarea unei clipe prielnice pentru a-l ucide. Deşi, în mod total paradoxal, acest criminal teribil, despre care se spunea că e mai bine să fi porcul lui, decât copilul, căci aveai astfel o şansă mai mare să trăieşti măcar un an, avea o anumită plăcere să-l asculte pe Ioan vorbind, temându-se a-l ucide, din pricina marii autorităţi de care se bucura în ochii poporului. Totuşi în urma unui dezmăţ sardanapalic, ura de moarte a Irodiadei ce o nutrea faţă de Ioan, a reuşit să ameţească orgoliul bolnav al lui Irod, print-un dans lasciv al fiicei sale Salomeea şi să obţină drept trofeu, capul tăiat al lui Ioan Botezătorul, trofeu întinat cu sângele nevinovat al celui mai mare om de parte bărbătească născut vreodată din femeie, aşa cum vorbea despre el Domnul Hristos.
Gerul tenebros al egoismelor şi agresivităţilor de tot felul, ca şi urletul asurzitor din pustia orgoliilor şi degradărilor, nu îşi găsesc mântuirea decât în strigătul dureros către glasul izbăvitor al Domnului botezului pocăinţei. Din botez prin pocăinţă, desluşim frumuseţea unor aripi de înger care ne ajută să ne luăm zborul cuminte către Dumnezeu. Pentru asta avem mare rugător şi puternic mijlocitor pe ”Îngerul în trup”, Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului Iisus Hristos.
